În urmă cu nişte ani (nici nu mai ştiu câţi) am scris într-o agendă o listă cu… gânduri. Agenda e din 2007, dar nu am siguranţa că notiţele sunt de atunci, e posibil să le fi scris mai târziu. Am găsit agenda recent, când făceam ordine în sertarele bibliotecii, răsfoind tot felul de carneţele, agende, dosare, hârtii pe care intenţionam să le arunc. Am rupt din agendă foile care cuprind lista şi le-am oprit, pentru că după ce le-am citit, mi s-au părut la fel de actuale pentru mine, acum, ca şi în urmă cu mulţi ani, când le-am scris. În total sunt 44 de gânduri. Citindu-le, poate vă veţi regăsi în ele sau poate veţi avea altă părere.
5.
„Viaţa ne pune la încercare mereu, chiar din clipa în care am fost născuţi. Ne pune la încercare şi cu bune, şi cu rele. Când suntem foarte mici nu ne dăm seama. Când devenim mai mari, realizăm ce ni se întâmplă şi uneori ne place, alteori nu.
Peste încercările bune trecem uşor şi firesc, pentru că ne aşteptăm ca viaţa să ne ofere „întâmplări” bune, că doar de-aia se spune că viaţa e frumoasă, nu? Ei, nu e chiar aşa, nimic nu e întâmplător. Viaţa e un drum. Şi, ca orice drum, uneori e drept, alteori are curbe, uneori are suişuri (unele foarte abrupte), alteori are coborâşuri (la fel de abrupte). Important este cum trecem peste aceste „zone” abrupte ale existenţei noastre.
Când viaţa ne oferă suişuri, suntem bucuroşi, fericiţi şi împărtăşim starea de bine, de mulţumire cu orice om din jurul nostru, chiar dacă nu toată lumea se bucură alături de noi – unii pot fi indiferenţi sau, şi mai rău, pot fi invidioşi. Dar când viaţa ne dă o doză zdravănă de amărăciune, când ne doboară şi ne coboară abrupt în tristeţe, simţim nevoia să ne retragem în „cochilie”, să plângem între patru pereţi, singuri, să nu ne vadă nimeni. Oare ce ce? Pentru că ne e ruşine? Pentru că ne e teamă că devenim vulnerabili dacă plângem?
Habar n-am care e explicaţia, dar din proprie experienţă ştiu că e mai bine să plângi alături de cineva, decât să-ţi plângi tristeţea singur. Mă rog, „mai bine” e un fel de a spune, pentru că nu se poate să-ţi fie bine când plângi. (O excepţie ar fi cazul în care plângi de fericire, dar mie nu mi s-a întâmplat niciodată, aşa că nu ştiu cum e. Dacă sunt fericită eu râd.) De fiecare dată când am trecut printr-un necaz, printr-o tristeţe, am simţit nevoia să împărtăşesc cuiva ceea ce simt. Dar nu oricui. Şi dacă mi-a curs o lacrimă (sau am plâns în hohote) am facut-o pe umărul sau în faţa unei persoane foarte apropiate, care m-a înţeles şi a suferit alături de mine. Scriam mai devreme că nimic nu e întâmplător. Nici prietenii din viaţa noastră nu apar întâmplător. Cred că sunt un om norocos, pentru că am prieteni care nu doar se bucură alături de mine, dar şi plâng alături de mine.”
Apreciază si Împărtășește cu prietenii
