Pentru al doilea volum al cărţii „Paşi prin viaţă”, am apelat tot la cunoscutul jurnalist Octavian Ştireanu să scrie prefaţa, dumnealui fiind cel care a scris-o şi pe cea a primului. Pe de o parte, am vrut să existe o continuitate nu doar în viaţa personajelor, ci şi a felului în care sunt percepute acestea. Pe de altă parte, mi-am dorit aceeaşi continuitate şi în înţelegerea textului naraţiunii.
Domnul Ştireanu a intitulat această a doua prefaţă „Ghid de lectură”. Când mi-a trimis textul şi am citit titlul, am fost mirată, dar şi curioasă. Apoi am citit ce a scris. Mi-a plăcut şi am înţeles cât de bine mă cunoaşte… De fapt, e firesc.
Am mai spus, dar repet: am avut atât şansa, cât şi bucuria de a colabora cu Octavian Ştireanu timp de 12 ani, în redacţia ziarului AZI. Faptul că am devenit ziarist i se datorează acestui OM, prin încrederea pe care mi-a acordat-o când eram doar un inginer care terminase stagiatura şi care dorea să scrie… „la ziar”. Dar – cum spunea dumnealui – „una e să scrii la ziar, alta e să fii ziarist”.
Îi mulţumesc şi acum domnului Ştireanu pentru colegialitate şi pentru prietenia constantă, care durează de foarte mulţi ani. Dar şi pentru atenţia, minuţiozitatea cu care a citit ambele volume şi pentru obiectivitatea cu care a scris despre ele.
Iată prefaţa volumului al doilea al romanului „Paşi prin viaţă”:
Ghid de lectură
de Octavian Știreanu
Odată cu prezentul volum, Marina Bădulescu a mai făcut un pas în viața literară. Cu aceeași tehnică a construcției literare pe două planuri narative, autoarea transferă personajelor sale meritul continuării primului volum. Cartea din carte începută acolo de Monica Lăzărescu este continuată acum la solicitarea personajelor. „Ne-ai cam lăsat în aer cu cartea ta. După ce am citit ultima pagină, mi-am dat seama că aş fi vrut să aflu şi ce se întâmplă mai departe. Măcar pentru noi, mai scrie ceva, te rugăm!”, îi spusese Monicăi unul dintre personajele sale. Și Monica se conformează, Marina Bădulescu o pune la treabă, personajele din primul volum își continuă pașii prin viață.
S-ar putea crede că avem de-a face cu o proză fantastică. Dar lucrurile nu stau deloc așa. Substanța cărții este de un realism cuceritor. Personajele fac parte dintr-un cotidian obișnuit în care toți ne putem recunoaște, într-un fel sau altul. Ceea ce surprinde este doar acest imaginar al construcției epice a unei „cărți în carte”, a împletirii dintre două planuri narative, aplicată de Marina Bădulescu și în primul volum.
Primul plan cuprinde continuarea pașilor prin viață ai celor patru personaje principale, colege din liceu ajunse la maturitate, locuind în același oraș, având profesii onorabile și familii la fel, fiecare cu copii și nepoți. Monica este profesor universitar de filologie, Corina este avocat, Iulia este arhitect și Daniela – medic. Fiecare dintre cele „patru grații”, cum își spun ele, trăiește avatarurile unei existențe obișnuite, dar asta nu le împiedică să se întâlnească frecvent, să se ajute când e cazul, să-și ceară sfatul când simt nevoia etc. Se cunosc de decenii și păstrează o prietenie de invidiat (cum poate numai în cărți se poate găsi, între noi fie vorba…). Relațiile admirabile dintre aceste personaje principale sunt un prim îndemn spre o etică a conviețuirii, dintre multele pe care Marina Bădulescu le dă prin intermediul cărților sale.
Marina Bădulescu continuă pentru fiecare dintre cele patru prietene firul epic din primul volum. Corina se recăsătorește cu un fost client pe care-l asistase în procesul de divorț, Iulia devine bunica unor fetițe gemene, Daniela e preocupată de decizia copiilor săi de a pleca să lucreze în străinătate etc. A patra „grație”, profesoara universitară Monica Lăzărescu, înzestrată de autoare cu pasiunea scrisului, cedează la rugămințile suratelor și reia lucrul la cartea pe care o încheiase în primul volum. Pașii prin viață ai personajelor de acolo merg mai departe. Se păstrează și convenția celor patru prietene, de a se întâlni în fiecare vineri ca să dezbată ca într-un cenaclu capitolul primit de la Monica în urmă cu o săptămână, iar aceasta să le dea spre lectură un altul nou, pe care să-l comenteze la întâlnirea următoare.
Al doilea plan al narațiunii imaginate de Marina Bădulescu este cel din cartea la care scrie Monica Lăzărescu și pe care, pe măsură ce-o scrie, le-o dă spre comentare prietenelor sale. Acțiunea din primul plan se desfășoară în jurul Monicăi. Acțiunea din al doilea plan se desfășoară în jurul Magdei Barbu, profesoară de engleză și dirigintă de clasă la o școală gimnazială.
Magda este o femeie inteligentă, harnică, determinată, un adevărat lider informal al celor din familia și anturajul său. În acțiunea cărții apar soțul ei de-al doilea Florin, fiica ei din prima căsătorie Diana, care este tot profesoară, primul ei soț Gabi, care e tatăl biologic al Dianei… La aceeași școală este profesoară și Melania, bună prietenă a Dianei, amândouă aflând la un moment dat că sunt surori de tată, acesta fiind același Gabi, ale cărui paranghelii din studenție se mai lăsau și cu câte-un copil din flori, pe lângă Melania născută de Eli mai existând și un Octavian, acum student la arte plastice, născut de Karina, altă iubită din tinerețe a lui Gabi. Karina și Gabi aveau să se regăsească peste ani și chiar să se căsătorească, la nuntă participând și Magda, prima soție a noului mire, ca și Diana, fata acestora, împreună cu soțul acesteia Ovidiu, profesor de chimie care, fiind la Baia Mare la o conferință, și-a întâlnit acolo o fostă iubită din studenție, Sabina, care era însoțită și ea de un flăcău ce semăna leit cu el. Ovidiu era convins că-i este tată, are loc o altercație cu prezumtiva mamă, lucrurile escaladează și Ovidiu ajunge în arestul poliției. De unde avea să-l scoată, cu toată rușinea, soția sa Diana.
Cartea scrisă de Monica în care se regăsește acest tumult de personaje și povești de viață, cu iubiri și despărțiri, certuri (Gabi și Karina) și împăcări (Diana și Ovidiu) se cheamă tot „Pași prin viață”, ca și în primul volum. Vârtejul epic este atât de acaparator încât, la un moment dat, face uitat faptul că toate „cărțile” sunt scrise de fapt, de Marina Bădulescu, toate personajele fiind creația acesteia și toate poveștile sunt imaginate de ea.
În pașii prin viață ai personajelor de pe ambele planuri întâlnim crâmpeie ale vieții de lângă noi. Discuții în familie, copil cu febră, lecții pentru școală, șprițul de pe balcon, rețete de prăjituri („Tiramisu cu pișcoturi înmuiate în suc de afine și zmeură, nu în cafea”), bunică bolnavă, nașteri și înmormântări etc. Dincolo de aceste efemeride, faptul fundamental este că Marina Bădulescu obligă personajele sale la o introspecție profundă a sentimentelor.
Raporturile în cuplu sunt fundalul care domină întregul narativ al cărții. Este o tematică în care se regăsesc, probabil, și unele reflexe autobiografice ale autoarei. Memorabile sunt, în această privință, dialogurile dintre Magda, recăsătorită cu Florin, și primul ei soț, Gabriel, de care a divorțat cu mulți ani în urmă din cauza repetatelor derapaje amoroase ale acestuia.
Moralizatoare și oarecum feministe, explicațiile Magdei sunt raționale și credibile. „Când ceri o femeie în căsătorie, o faci pentru că-ţi place aşa cum e, nu pentru a o schimba aşa cum vrei tu”, îi spune Magda peste ani fostului său soț. „Pentru a zâmbi, trebuie să ai sufletul liniştit. Pentru a dărui din sufletul tău, trebuie să existe o persoană care să merite asta. Pentru a învăţa ceva nou, trebuie să ai de la cine. Pentru a face o zi frumoasă din orice zi, trebuie să ai o motivaţie”. „Atunci când iubeşti pe cineva, nu poţi să fii egoist. În primul rând, te gândeşti la persoana pe care o iubeşti”.
„În niciun fel de relaţie, mai ales în dragoste, nu există «vreau»! Nimeni nu impune voinţa lui celuilalt, dar se pare că nici acum n-ai înţeles”. „Uneori, un moment de tăcere înseamnă mai mult decât o mie de cuvinte. Aşa spunea un om mult mai deştept decât mine”.
„Ştiu că am citit undeva că atunci când orgoliul e mai mare decât iubirea, triumfă despărtirea”, spune în alt loc Marina Bădulescu prin scrisul Monicăi și vocea Magdei.
Marina Bădulescu scrie cartea la persoana a treia și dă frâu liber personajelor să ocupe prim-planul romanului. Ea există în carte doar prin unele trăsături de caracter ale personajelor sale. Pentru a spune ce are de spus, autoarea își inventează un alter ego întruchipat de Monica Lăzărescu, scriitoarea cărții din carte. Aceasta, la rându-i, își exprimă propria-i personalitate construindu-și o „sosie literară” în Magda Barbu, personajul principal al cărții.
Prin urmare, dacă vrem să ajungem la Marina Bădulescu, la modul ei de a înțelege viața și la tabla de valori pe care o urmează, trebuie să urmărim atent pașii prin viață ai personajului său Monica și ai personajului acesteia, Magda.
Dintr-o elegantă pudoare profesională și multe scrupule inutile, Marina Bădulescu a avut multe ezitări înainte de a-și pune numele pe coperta acestor cărți.
Personajul său, Monica, autoarea din carte a cărții „Pași prin viață”, spune undeva că a publicat primul volum sub un pseudonim cu nume de bărbat tocmai din teama de penibil. Ea explică prietenelor că „a fost prima mea încercare literară… Mi-a fost teamă să o public cu numele meu şi am ales un pseudonim, pentru că sunt conştientă că are nişte stângăcii, pe care un om de litere le-ar amenda crunt”. Cea care se temea de „amendarea stângăciilor” este Marina Bădulescu. O teamă care este nejustificată – şi pentru Monica, şi pentru Marina…
Marina Bădulescu este foarte preocupată de reușita demersului său literar. Privește cu seriozitate și cu emoție această premieră din cariera ei publicistică nu din dorință de celebritate, ci din respect pentru cititori și pentru profesie.
După o viață de gazetar de cotidian și agenție de știri, Marina Bădulescu pășește cu sfioșenie pe teritoriul literaturii. Nu doar că transferă scrupulele sale asupra personajului Monica Lăzărescu, scriitoarea din carte, dar și inventează o examinare suplimentară a celor scrise prin organizarea cenaclului de vineri cu prietenele sale. E dornică să afle opiniile acestora despre carte ca într-un fel de „focus grup” în care se verifică pe sine. În juriul ad hoc este promovat și Robert, fiul Iuliei, băiat luminat, proaspăt tătic de gemene, ale cărui opinii dinspre generația din care face parte sunt adesea mai radicale decât ale celor trei „grații”. Robert ajută foarte mult cititorul. Formulează corecții logice ale narativului, insistă acolo unde trăsăturile de caracter ale personajelor sunt confuze și sugerează evoluții mai credibile ale epicului. Au loc dezbateri, se prezintă variante, Monica notează și lucrurile merg mai departe spre întâlnirea de vinerea viitoare, cu un nou capitol din carte.
Această invenție a cenaclului exprimă, de fapt, dorința autoarei Marina Bădulescu de a arăta că nimic nu este rigid în narațiunea sa, că există variante de interpretare la ceea ce scriitoarea Monica așterne pe hârtie și că, până la urmă, cititorul este cel câștigat pentru că are de ales.
Pentru a-și mărturisi o profesiune de credință în legătură cu îndeletnicirea scrisului, Monica/Marina Bădulescu introduce un personaj, Laura, tânără studentă care, ce să vezi, vrea și ea să scrie o carte. Și pentru sfaturi în această tentativă se adresează profesoarei sale, Monica Lăzărescu. Autoarea „Pașilor prin viață” o întreabă ce anume o determină să se apuce de scris, iar răspunsul o satisface. Aflăm astfel că, pentru Marina Bădulescu, există o etică a scrisului. Monica îi spune Laurei că, „dacă mi-ai fi spus că motivul este acela de a-ţi vedea numele scris pe coperta unei cărţi, m-ai fi dezamăgit. Atunci când un om are idei şi vrea să scrie o carte doar pentru a-şi vedea numele tipărit pe o copertă, mă întristez. Înseamnă că vrea să scrie o carte doar pentru el, pentru propria satisfacţie. Dacă aflu că vrea să scrie o carte pentru a împărtăşi celorlalţi ceea ce a trăit, ceea ce simte şi gândeşte, mă bucur. Tu spui că vrei să împărtăşeşti altora gândurile, părerile, opiniile tale. Asta mă bucură şi te felicit!”, i-a răspuns Monica studentei pasionate de literatură.
Laura insistă și o întreabă pe profesoară ce anume a determinat-o să scrie. Monica, alias Marina, i se confesează: „În urmă cu mulţi ani, când eram foarte tânără – studentă, cum eşti tu acum – am simţit nevoia să scriu ceea ce gândeam. Erau doar nişte gânduri, înşirate aiurea, fără ordine, fără legătură între ele, pe care le-am notat într-un caiet. Nu era un jurnal, era doar o înşiruire de gânduri. Apoi am scris acolo şi amintiri – ale mele, ale părinţilor mei, ale altor oameni care mi le-au împărtăşit. Au urmat alte gânduri ori păreri personale despre stări prin care treceau oameni apropiaţi – rude, prieteni, părinţi ai prietenilor -, dar şi ale unor oameni pe care i-am cunoscut întâmplător şi mi s-au destăinuit. De ce le-am notat? Mi s-au părut nişte situaţii/stări/sentimente aparte. S-a întâmplat să notez şi evenimente din viaţa unor prieteni ai părinţilor mei, ascultând – fără să trag cu urechea – poveştile lor de viaţă. Probabil că mă considerau doar un copil şi nu se fereau să discute cu părinţii mei când eram şi eu de faţă.
După nişte ani, când eram deja la o altă vârstă, recitind ceea ce scrisesem, mi-am zis: „Ce-ar fi să scriu o nuvelă inspirată din asta?”. Şi am scris-o. A rămas undeva, într-un sertar al biroului meu de studentă, unde am păstrat-o mulţi ani. Chiar şi biroul l-am păstrat mulţi ani! Doru, fiul meu, s-a folosit de acel birou când era elev… Mai târziu, m-am gândit că aş putea dezvolta acea nuvelă, folosind şi alte experienţe de viaţă pe care le aflasem. Aşa am „creionat” cartea numită „Paşi prin viaţă”. Mă bucur că vrei şi tu să scrii. E nevoie de mult curaj, de multă muncă, dar şi de imaginaţie pentru a face acest pas”.
Așa s-a născut „Pași prin viață”. Din pașii prin viață ai Marinei Bădulescu, o doamnă elegantă a gazetăriei și literaturii române.
***
Să mai spun că în ziua lansării volumului al doilea, domnul Octavian Ştireanu a fost uimit să descopere că pe coperta a patra a volumului al doilea era o poză în care apăream eu şi dumnealui?
„Văd că pe coperta patru nu este doar semnătura mea, ci şi o poză a mea, alături de Marina”, a spus, amuzat. I-am explicat: „Editorul de carte mi-a cerut o poză cu dumneavoastră, dar i-am spus că nu am decât poze în care suntem dumneavoastră cu mine”. Iar editorul a spus: „Bine, trimite-mi una!”. Am trimis vreo trei. Şi aşa a apărut, pe coperta finală a volumului al doilea, o poză în care domnul Ştireanu şi eu suntem surprinşi într-un instantaneu de la o lansare a unor cărţi scrise de dumnealui, în 2014.
Îi sunt recunoscătoare domnului Octavian Ştireanu pentru că a fost de acord să scrie prefaţa ambelor volume ale romanului „Paşi prin viaţă”!
Totodată, le mulţumesc, atât domnului Octavian Ştireanu, cât şi soţiei sale – doamna Mariana Ştireanu -, nu doar pentru că mi-au fost alături în momentul lansării celor două volume, ci şi pentru faptul că au ştiut cum să mă facă să-i percep ca fiindu-mi colegi şi prieteni, deşi îmi erau şefi când lucram la ziarul „AZI”. De la ei am învăţat acest lucru şi am încercat să mă comport la fel în perioadele în care şi eu am fost… şef. Dacă am reuşit sau nu pot spune doar colegii mei de serviciu din acele perioade.
Sursa foto: https://www.facebook.com/PASIPRINVIATA.carte.MarinaBadulescu si Marina Badulescu.