12 – 44 de gânduri

În urmă cu nişte ani (nici nu mai ştiu câţi) am scris într-o agendă o listă cu… gânduri. Agenda e din 2007, dar nu am siguranţa că notiţele sunt de atunci, e posibil să le fi scris mai târziu. Am găsit agenda recent, când făceam ordine în sertarele bibliotecii, răsfoind tot felul de carneţele, agende, dosare, hârtii pe care intenţionam să le arunc. Am rupt din agendă foile care cuprind lista şi le-am oprit, pentru că după ce le-am citit, mi s-au părut la fel de actuale pentru mine, acum, ca şi în urmă cu mulţi ani, când le-am scris. În total sunt 44 de gânduri. Citindu-le, poate vă veţi regăsi în ele sau poate veţi avea altă părere.

12.

„În urmă cu vreo 5-6 ani era celebru în mass-media cazul unei tinere care a murit subit după nu-ştiu-câte ore de nesomn (mai mult de 48, oricum). Motivul? Lucra la o companie importantă din străinătate şi îşi dorea să fie mereu pe primul loc la capitolul realizări, sarcini de serviciu îndeplinite, îşi dorea un salariu mai mare. Avea sub 30 de ani şi nu era căsătorită. Nu avea nimic din ceea ce se numeste ‘viaţă personală’. 

S-a făcut multă vâlvă la acel moment, s-a deschis şi un dosar penal angajatorilor care suprasolicitau angajaţii. Nu scriu aici cum s-a finalizat cazul penal, pentru că alta e ideea. Chiar dacă s-a finalizat în defavoarea angajatorului, un om a murit. Iar ideea e că un om nu trebuie să ajungă în starea aceea de suprasolicitare, de oboseală acumulată, de nesomn, care să-l distrugă. Creierul, inima, ficatul au nişte limite de funcţionare în parametri optimi (în atenţia cârcotaşilor – nu, nu am greşit, pluralul de la ‘parametru’ este ‘parametri’, cu un singur ‘i’, la fel cum pluralul de la ‘metru’ este ‘metri’). De fapt, întreg organismul nostru are nişte limite.

 

De multe ori ne refugiem în muncă pentru a uita alte necazuri. Am auzit deseori în jurul meu cuvintele ‘Trebuie să muncesc, doar aşa pot să uit că…’. Greşit! Niciodată nu ‘trebuie’ să te refugiezi în muncă. (Te poţi refugia de gânduri urâte ascultând muzică, privind natura, plimbându-te pe străzi… aiurea). De fapt, în opinia mea, munca pe care o facem ne-o alegem, că nu ne duce nimeni cu forţa acolo. Şi când alegi o muncă adaptată dorinţelor tale, nu mai e un ‘chin’, o faci din plăcere/cu plăcere. Vorbesc în cunoştinţă de cauză.

 

După ce am terminat facultatea (în 1986), prin repartiţie guvernamentală am fost nevoită să lucrez trei ani (stagiul obligatoriu la acea vreme) într-un loc care nu-mi plăcea. Nu-mi plăcea nici ceea ce făceam. Dar dacă nu aş fi făcut stagiul acolo, ar fi trebuit să plătesc şcolarizarea/anii de facultate. Şi de unde bani? Eu nu aveam, ar fi trebuit să plătească tata, nu doar cu bani, ci şi cu funcţia din armată. Aşa că am strâns din dinţi şi am rezistat trei ani. Dar nu m-am rupt în două să… depăşesc ‘planul cincinal’. Am muncit cât era suficient pentru a-mi primi salariul. Iar după 1990 am ales meseria care mi-a plăcut. Meseria mamei, jurnalismul. Dacă faci meseria din plăcere, nu eşti obosit, nu te simţi surmenat. Uitaţi-vă la artişti! Când încheie un spectacol/concert la ore târzii în noapte, sunt fericiţi când pleacă acasă (sau spre un alt oraş din vreun turneu lung pe care îl au de străbătut), în aplauzele publicului. Ei aduc arta (muzică, teatru…) pe scenă din plăcere.

 

Fiecare dintre noi poate alege să facă meseria care îi place. Nimeni nu e obligat să rămână ‘ancorat’ într-un loc pe care îl detestă sau care îl oboseşte. Atâta vreme cât suntem sănătoşi la trup şi la minte, putem alege să facem exact ceea ce ne place.

 

Dacă nu vă place locul în care munciţi, schimbaţi-l! Dacă nu vă place munca pe care o faceţi, schimbaţi-o! Altfel, e posibil să vă îmbolnăviţi. Iar când veţi fi bolnavi, nu va veni munca să vă aducă medicamente la pat, nici un pahar cu apă ca să le puteţi înghiţi.

 

Îmi permit să le dau un sfat mamelor: nu neglijaţi copiii pentru că… aveţi de răspuns la nu-ştiu-câte e-mailuri de serviciu. Copiii sunt cei mai importanţi. Ei au nevoie zilnic de cât mai mult din timpul vostru. Şi nu plecaţi din ţară, pentru nu-ştiu-câţi ani, sub pretextul că veţi câştiga mulţi bani, lăsându-vă aici copiii. Nu contează faptul că îi lăsaţi cu bunicii, cu sora sau verişoara. Pentru orice copil e importantă prezenţa mamei lângă el.

 

Şi mai am un sfat, pe care îl adresez tuturor: nu refuzaţi o invitaţie în vizită la părinţi, nici o invitaţie în oraş cu prietenii cei mai buni, invocând motivul că aveţi de lucru. Mai bine rămâneţi o oră în plus la serviciu şi rezolvaţi tot, iar apoi mergeţi liniştiţi acasă la părinţi să-i vedeţi, sau mergeţi la un restaurant să vă întâlniţi cu prietenii. Ştiţi de ce? Pentru că în cazul în care nu veţi mai putea lucra din cauză că veţi fi bolnavi, aceia care vă vor fi alături vor fi copiii, părinţii şi prietenii. Nicidecum munca – fie ea în ţară sau în afara graniţelor.

 

Cu răbdare, înţelepciune şi tact se pot îmbina armonios toate. Important e să ştim unde punem ‘bariera’, unde spunem ‘stop’. Important e să lăsăm la uşa de la intrarea în casă problemele de la serviciu, problemele legate de muncă. 

Ştiu, unii vor spune ‘păi, fără bani ce putem face?’. Şi eu am avut perioade proaste, în care nu am avut suficienţi bani, dar nu am plecat din ţară, nu mi-am lăsat de izbelişte copilul sau părinţii. Aş fi putut pleca din ţară din anii ’80, dar m-a ţinut pe loc faptul că tatăl meu, care era ofiţer, şi-ar fi pierdut serviciul şi prestigiul câştigat în atâţia ani de muncă. Fac parte din generaţia celor care şi-au respectat şi iubit părinţii şi mă mândresc cu acest lucru. Sper că nu e o generaţie pierdută, sper că mai sunt şi alte generaţii de astfel de copii.”