Cu câteva zile înainte de lansarea romanului „Paşi prin viaţă”, pe site-ul kudika.ro a apărut un interviu cu mine, pe care l-a scris o fată frumoasă şi foarte talentată – Andreea Billig (A.G. Billig).
Am cunoscut-o pe Andreea în 2014, când era jurnalist radio, mai precis la Radio3Net „Florian Pittiş”. Atunci ne-am întâlnit chiar în studiul de la sediul Radio România, unde se înregistra o emisiune pe care ea o prezenta – „Sala de repetiţii”. Fiind amândouă iubitoare de muzică rock, ne-am întâlnit ulterior la câteva concerte ale unor trupe rock româneşti. Şi, tot ulterior, Andreea a devenit autor de carte şi a „recidivat” în această calitate de mai multe ori. Numele ei de scriitor este A.G. Billig.
Întâlnirile mele cu Andreea nu au fost prea dese, dar între noi s-a creat o legătură frumoasă, de prietenie. Apoi Andreea a plecat în SUA şi, în ultimii ani, ne-am întâlnit destul de rar, doar când ea revenea în ţară. Însă faptul că nu ne puteam vedea nu a schimbat cu nimic relaţia dintre noi. Dovada este faptul că în vara anului 2019, când anunţam că urma să lansez primul meu roman, Andreea m-a întrebat dacă sunt de acord cu un interviu despre cartea mea. Am răspuns „Da” fără să stau pe gânduri, pentru că ştiam că este nu doar un jurnalist bun, ci şi o scriitoare care avea succes. Aşa a „ieşit” interviul acesta, pe care îl prezint.
Îţi mulţumesc, Andreea, pentru încrederea oferită! Şi pentru prietenie!
***
MARINA BĂDULESCU: „Dacă vrei să te apuci de scris, începe prin a-ţi găsi curajul să o faci”
„Viaţa noastră, a tuturor, e un amestec de trăiri – bucurie, speranţă, iubire, sentimentul de siguranţă (pe acestea le savurăm mai intens dacă avem alături prieteni), dar şi tristeţe, clipe dramatice, situaţii pe muchie de cuţit, gelozie, despărţiri, teama de necunoscut, moartea unei persoane dragi (pe care reuşim să le depăşim mai uşor tot dacă avem alături prieteni adevăraţi).”
Marina Bădulescu, una dintre cele mai respectate, iubite şi apreciate jurnaliste din România, îşi face debutul editorial în această săptămână cu primul său roman, „Paşi prin viaţă”. Am stat de vorbă cu autoarea despre povestea acestei cărţi dar şi despre traiectoria ei de scriitor.
– Cum te-ai hotărât să treci de la biroul jurnalistului la cel al scriitorului de ficţiune?
– Ideea de a scrie un roman era mai veche, din 1994-1995. Atunci lucram la ziarul AZI, care avea în fiecare zi un supliment – teatral, muzical, literar, de divertisment, pentru copii. În preajma zilei de Valentine’s Day (14 februarie) unul dintre şefii mei de la acea vreme a hotărât să facem un supliment dedicat acestei zile. Şi m-a rugat pe mine să-l fac: „Scrie o poveste romantică!”, mi-a spus. Şi am scris atunci o nuvelă care a apărut împreună cu ziarul, era o broşură de 50-60 de pagini, format A5. Trebuie să-ţi spun că la acea vreme am scris cu pixul, pe hârtie, într-o agendă, tot textul, pentru că nu aveam acasă computer sau laptop. Apoi textul a rămas undeva într-un sertar, chiar dacă de multe ori m-am gândit să îl continui, să mai scriu ceva în acea agendă.
În urmă cu un an, Fundaţia VOUĂ – care derulează proiecte cultural-caritabile şi ai cărei membri îmi sunt prieteni – a realizat, cu ocazia Centenarului Marii Uniri, o culegere de texte intitulată „100 de prieteni, 100 de poveşti”, în care a reuşit să adune 100 de co-autori (între care jurnalişti, artişti – ca Leo Iorga şi Gabi „Guriţă” Nicolau, sau sportivi – ca Ivan Patzaichin, Elisabeta Lipă, Laura Badea, Helmut Duckadam), unde fiecare a scris câte o „poveste” din propria viaţă. Chiar şi eu am scris în acel volum o povestire cu amintiri din perioada facultăţii. De altfel, cu Vasile Mincu, vicepreşedintele Fundaţiei VOUĂ şi unul dintre membrii fondatori ai grupului umoristic VOUĂ, am fost colegă de facultate. Cu banii strânşi din vânzarea acestei cărţi, Fundaţia VOUĂ a început să deruleze nişte ateliere de dezvoltare personală pentru elevi din şcolile sectorului 6, care s-au concretizat prin volumul „Povestea mea”, ce reuneşte mai multe poveşti scrise de aceşti copii. La aceste ateliere a fost remarcată o fetiţă de 12 ani, Ines Niţescu, foarte talentată, care nu se oprea din scris poveşti.
În luna februarie a acestui an, Fundaţia VOUĂ a hotărât că ar fi interesant să adune textele scrise de Ines într-o carte de povestiri. Atunci membrii fundaţiei mi-au propus să scriu o carte, adică să trec de la statutul de co-autor la cel de autor. Am acceptat imediat, pentru că mereu m-am implicat în activităţi caritabile sau cultural-caritabile. Pe de altă parte, cred că orice copil talentat trebuie să fie încurajat, iar prin cartea pe care am scris-o vreau să o încurajez şi să o susţin pe Ines.
– Ce anume te-a inspirat să scrii romanul „Paşi prin viaţă”?
– Viaţa, cu bune şi mai puţin bune. Nu neapărat viaţa mea, ci a multor oameni pe care îi cunosc sau despre care am aflat câte ceva. Mai întâi am schiţat personajele, pornind de la cele din nuvela scrisă în anii ’90, apoi am lărgit cercul de personaje şi am creat prima carte. Pentru că romanul este, de fapt, construit pe două paliere, sunt două cărţi în una. Întâi am scris cartea centrală, apoi am „îmbrăcat” fiecare capitol cu alte texte, ieşind o carte în carte. Ideea mi-a venit urmărind filmul „Clubul de carte Jane Austin” („Jane Austen Book Club”), în care cei care iubeau romanele scrise de romanciera britanică se întâlneau periodic şi le discutau. În cazul romanului meu, cartea centrală e „forfecată” de patru bune prietene, care o citesc şi o discută, pe capitole. Cel mai greu a fost să găsesc nume pentru personajele mele, întrucât „Dicţionarul onomastic” nu e foarte bogat la anumite litere. Sunt foarte multe prenume care încep cu litera A, D sau M, dar foarte puţine care încep cu litera B, de exemplu. Un lucru e cert, niciun personaj din roman nu are corespondent real. Poate anumite întâmplări, scene, dialoguri sunt inspirate din realitate – poate fi vorba despre o discuţie pe care am auzit-o într-o cafenea sau stând la coadă la casa unui supermarket, poate fi un moment/eveniment vesel ori dramatic la care am asistat.
– Dacă ar fi să rezumi romanul tău într-o frază, care ar fi aceasta?
– Viaţa noastră, a tuturor, e un amestec de trăiri – bucurie, speranţă, iubire, sentimentul de siguranţă (pe acestea le savurăm mai intens dacă avem alături prieteni), dar şi tristeţe, clipe dramatice, situaţii pe muchie de cuţit, gelozie, despărţiri, teama de necunoscut, moartea unei persoane dragi (pe care reuşim să le depăşim mai uşor tot dacă avem alături prieteni adevăraţi).
– Care este personajul tău preferat din roman şi de ce?
– Un personaj feminin, se numeşte Diana. Ea e urmărită în roman pe parcursul mai multor perioade – de când era o copilă de trei ani, până când devine mama unui băieţel. De ce? Pentru că e o fetiţă isteaţă, cu personalitate, imprevizibilă, care trece şi prin clipe frumoase, dar şi prin momente nefericite în perioada copilăriei, maturizându-se astfel mai devreme decât alţi copii de vârsta ei, care ştie foarte bine ce vrea, îşi iubeşte familia şi prietenii. Iar în momentul în care devine o tânără femeie, „pe picioarele ei”, dovedeşte că educaţia primită în cei „şapte ani de acasă” şi valorile în spiritul cărora a fost crescută o conduc spre succes, nu doar în viaţa profesională, ci şi în cea personală.
– Cum te-a ajutat experienţa ta de jurnalist în scrierea primului tău roman?
– Recunosc, m-a ajutat mult. În primul rând, a fost uşor să alcătuiesc „planul” acţiunii romanului. În al doilea rând, am scris de-a lungul celor 30 de ani, de când sunt jurnalist, zeci de reportaje şi interviuri (e posibil să fi depăşit suta, nu le-am numărat niciodată), lucru care a făcut să-mi fie la îndemână felul în care am descris locurile unde se petrece acţiunea, să creionez personajele, dar şi să alcătuiesc dialogurile dintre ele. Nu în ultimul rând, m-a ajutat faptul că pentru fiecare subiect despre care am scris ca jurnalist, am făcut o documentare temeinică, dar şi faptul că având un mare respect pentru limba română, am grijă să scriu corect şi clar, fără a folosi cuvinte sau expresii „parazit”.
– Cum ţi-ai făcut timp să scrii şi care a fost programul tău de lucru la roman?
– Din februarie până în iunie, când a fost termenul de predare a manuscrisului, am scris zilnic. La început m-am speriat, am crezut că nu voi reuşi să scriu în patru luni un roman. Însă mi-am spus că trebuie să încerc. Dacă iese, bine; dacă nu, nu. Şi m-am apucat de treabă serios, nu am pierdut timp aiurea, mi-am canalizat atenţia şi timpul doar asupra acestui lucru. În aceste patru luni nu am avut răgaz de altceva, exceptând faptul că mergeam la serviciu. Am revenit de multe ori asupra textului, mai ştergeam o frază şi adăugam două, mereu găseam ceva de corectat. Aşa am ajuns de la nuvela de 60 de pagini, la romanul care are 300 de pagini. Nu a fost uşor, uneori dormeam foarte puţin pentru că scriam şi noaptea. Dacă îmi venea o idee la ora 22.00, mă apucam să lucrez, de teamă că până a doua zi voi uita ce vreau să scriu. Şi am constatat că atunci când faci cu plăcere ceva, nu mai simţi oboseala. Am scris şi dimineaţa, şi seara, şi noaptea, iar sâmbăta şi duminica scriam toată ziua. Dacă plecam din Bucureşti – la rude sau la prieteni – în vreun sfârşit de săptămână, luam laptopul cu mine, să pot scrie şi când nu eram acasă. „Dacă mă pocneşte inspiraţia când nu mă aştept?”, îmi ziceam.
– Este la modă acum să mergi la cursuri de scriere creativă şi să devii scriitor. Tu cum ai învăţat să scrii ficţiune?
– Există astfel de cursuri, e adevărat. Mărturisesc că nu am urmat un curs de acest gen, dar înainte de a începe să scriu romanul, am studiat un program american, Book Accelerator, pe care mi l-a pus la dispoziţie Fundaţia VOUĂ, dar l-am studiat de una singură, în stil autodidact. Acest program m-a ajutat în găsirea modalităţii prin care pot „îmbrăca” acea carte centrală cu cea de a doua, astfel venindu-mi ideea de a da şi un subtitlul romanului – „Pseudo-psihologia noastră cea de toate zilele”. Revenind la filmul „Clubul de carte Jane Austin”, care m-a inspirat, m-am gândit că ar fi interesant ca acea carte centrală să fie discutată, „forfecată” – cum spuneam mai devreme – de nişte persoane. Şi am creat patru personaje feminine, patru doamne care sunt prietene din perioada în care erau eleve de liceu şi care citesc în acelaşi timp cartea centrală, apoi se întâlnesc să o dezbată, să găsească similitudini/asemănări între ceea ce trăiesc personajele şi propriile lor vieţi. Surpriza este că lor li se alătură şi un personaj masculin, care îşi spune părerile, un tânăr. Ideea de a include şi un personaj masculin în „cenaclul literar” mi-a venit în timp ce scriam, deja eram la al treilea capitol al cărţii centrale.
– Ce le recomanzi cititoarelor noastre care simt că au o poveste de spus şi vor să se apuce de scris? Ce paşi trebuie să urmeze?
– Eu sper că vor exista şi cititori, nu doar cititoare, pentru că toţi străbatem aceşti „Paşi prin viaţă”, indiferent că e vorba despre femei sau bărbaţi. Revenind la întrebarea ta, nu cred că există o „reţetă” universală pentru a aşterne în rândurile unei cărţi ceea ce vrei să transmiţi altora. Fiecare om gândeşte şi simte diferit. Cei care vor să scrie trebuie să aibă curajul şi hotărârea de a se aşeza în faţa unui computer sau a unui laptop şi să înceapă treaba. Şi nu trebuie să citească ce au scris înainte de 30-40 de pagini. Dacă nu reuşesc sau nu sunt mulţumiţi de ce au scris, le spun că le-ar fi util şi mult mai uşor dacă ar folosi un astfel de program, cum este Book Accelerator. În cazul în care nu se descurcă, nu trebuie să abandoneze. Fundaţia VOUĂ are o echipă editorială care poate scoate o carte şi din nişte simple notiţe. Această echipă reprezintă ceea ce acum numim „ghost writer”, adică nişte oameni care pot să dezvolte trei-patru fraze în 20-30 de pagini de carte. M-am convins de acest lucru anul trecut, când au scos volumul „100 de prieteni, 100 de poveşti”. Unii dintre co-autori au trimis câteva cuvinte înregistrate, ei le-au dezvoltat şi a ieşit o minunăţie de poveste. Vă încurajez pe toţi cei care vreţi să scrieţi o carte să aveţi curaj, încredere şi răbdare. Şi vă asigur de un lucru: colaborând cu Fundaţia VOUĂ, nu doar veţi reuşi să realizaţi o carte pe care e scris numele dumneavoastră, veţi putea fi şi parte dintr-un proiect cultural-caritabil, care susţine copii şi tineri talentaţi. E foarte uşor să fim buni, să ajutăm, dar uneori nu ştim cum. Eu am aflat şi astfel am reuşit să scriu şi să public un roman, dar şi să întind o mână de ajutor tinerilor care merită acest lucru.
– Când, unde şi ce anume se va întâmpla la lansare?
– Lansarea are loc în 16 noiembrie, la Capital Plazza. Va fi o lansare-spectacol, pentru că vor fi acolo şi membrii grupului VOUĂ, care vor asigura „porţia” de bună dispoziţie şi umor, dar şi prieteni artişti, unii dintre ei spunându-mi că vor să cânte o melodie-două-trei pentru a susţine şi ei, astfel, proiectul meu editorial. Le mulţumesc frumos tuturor. Îţi mulţumesc foarte mult şi ţie, pentru acest interviu.
***
Interviul poate fi găsit în link-ul
https://www.kudika.ro/articol/beautiful-minds/59865/marina-badulescu-carte.html
Andreea Billig poate fi urmărită pe site-ul https://www.agbillig.com/.