miercuri, februarie 21

Laura Stoica – o artistă talentată, un om cu suflet mare şi o prietenă adevărată

Laura Stoica
sursa foto: https://www.laurastoica.ro/

Primul meu interviu cu un artist a fost cel realizat în mai 2001, cu Laura Stoica. Chiar dacă ne cunoşteam de câţiva ani, chiar dacă vorbeam din când în când la telefon, între noi s-a creat abia atunci o legătură care a durat peste timp, devenind prietene, vizitându-ne, mergând împreună la unele evenimente. Iar eu nu lipseam de la spectacolele ei, de la filmările pentru diferite emisiuni. Cea mai frumoasă – şi amuzantă – amintire legată de Laura este aceea în care ea a venit pentru prima oară la mine acasă.

Laura iubea foarte mult copiii şi, ştiind că am un băiat (care atunci avea 12 ani), i-a adus o sacoşă plină cu ciocolată. Iar fiul meu i-a sărit de gât, a pupat-o, i-a mulţumit, apoi i-a spus: „Eşti foarte frumoasă, îmi place de tine!”. Laura a râs (avea un râs inconfundabil, în hohote care emanau veselia ei), l-a îmbrăţişat şi l-a întrebat: „Ce făceai? Te deranjez de la lecţii?”. Iar băiatul meu a fost foarte sincer, cum sunt toţi copiii: „Îmi fac tema la matematică, dar nu înţeleg nimic. Vrei să mă ajuţi tu?”. Laura m-a privit, eu nu ştiam ce să-i răspund, iar ea l-a luat de mână pe fiul meu spunând „Hai să vedem dacă pot să te ajut” şi a mers cu el în camera unde copilul îşi scria temele. A revenit în sufragerie, cu manualul lui de Matematică şi mi-a spus: „Dănuţ nu ştie cum să scoată radical dintr-un număr. I-am luat cartea, să mă lămuresc, nici eu nu mai ţin minte…”. După ce a citit vreo trei pagini din manual, s-a întors la copil şi i-a explicat, iar el, fericit, a revenit în sufragerie, de mână cu Laura, spunând: „Mama, Laura e cea mai bună profă de matematică! Acum am înţeles!”.

Cred că acel moment ne-a legat foarte mult, iar relaţia amicală dintre noi s-a transformat în prietenie. O prietenie care a durat, din păcate, doar câţiva ani, pentru că Laura a plecat la Cer mult prea devreme. Nu ştiu de ce soarta a vrut ca ea să fie… „Un actor grăbit”, care a părăsit lumea asta atât de repede, de brusc, de trist… Dumnezeu s-o odihnească în pace, într-un loc cu multă Lumină. 

Interviu cu Laura Stoica, realizat în 29 mai 2001, publicat în ziarul AZI

Interviu cu Laura Stoica
sursa foto: colecţia ziarului AZI

„Laura Stoica vrea să joace într-o operă rock”

O întâlnire cu Laura Stoica îţi „încarcă” bateriile cu energie pozitivă, pentru că Laura este veselă, plină de viaţă, simpatică, haioasă şi imprevizibiă. Şi – lucru rar întâlnit la o vedetă – este foarte punctuală. Ne-am întâlnit într-o după amiază însorită a acestui sfârşit de pimăvară, într-o cafenea elegantă, liniştită, din centrul oraşului. Cum era şi firesc, apariţia Laurei a întors toate privirile spre noi. Suplă, delicată, blondă, Laura pare, în acelaşi timp, firavă şi puternică. Puterea sa vine din interior şi te cucereşte imediat.

– Ce-ai făcut în ultima vreme, Laura?

– Foarte multe şi foarte bune. Am fost plecată destul de multă vreme, dar nu degeaba. Am avut concerte în ţară – cel mai recent a fost la Sibiu -, am participat la Festivalul Discovery Varna 2001, unde au participat 21 de concurenţi din 19 ţări…

– Dar tu le-ai dat clasă, din câte ştiu…

– Da, am luat tot ce se putea lua, adică Marele premiu, premiul de interpretare şi pe cel al criticii muzicale. Drept să-ţi spun, nu m-am aşteptat, ba chiar mi-a fost teamă la un moment dat, pentru că erau concurenţi foarte buni. Dar, pe lângă satisfacţia cuceririi acestor premii, participarea la acest festival mi-a prilejuit întâlnirea cu vechi prieteni pe care nu-i mai văzusem de mult – din Malta, Cipru, Polonia. Cert este că festivalul de acolo nu se compară cu „Cerbul” de la noi. Nici măcar cu „Mamaia” nu se poate compara.

– Am înţeles ce ai făcut în străinătate, dar în ţară?

– Am terminat înregistrarea celor 10 piese pe care le-am pregătit pentru un nou album. Sunt numai cântece noi, compuse de mine, de Remus Carteleanu, de Mihai Coman şi de Matei Căpitanu. Adică band-ul meu, băieţii mei.

Ţârâitul telefonului Laurei ne întrerupe pentru câteva clipe discuţia. De fapt, ţârâitul este impropriu spus, pentru că sunetul soneriei de la telefonul Laurei este o melodie şi nu una oarecare, ci chiar „Focul”. O întreb de ce a ales acest refren pentru soneria telefonului. „Simplu, pentru că este una dintre cele mai cunoscute piese ale mele”, spune Laura.

– Să revenim la muzică şi la apariţiile discografice. Ce părere ai despre înregistrările care care ies pe piaţă la noi?

– Din păcate, nu grozavă. Producătorii au înţeles că se poate trăi din muzică, dar nu caută calitatea. Preferă să lanseze peste noapte nume de care n-a auzit nimeni – pentru că aceştia nu cer bani, ei vor faimă – şi uită că există artişti adevăraţi în ţara asta. Iar CD-urile trupelor noi nu respectă acea regulă de bun simţ a artistului adevărat, conform căreia un disc sau o casetă nu trebuie să se vândă bine pentru o melodie anume, ci pentru toate. Piesele trebuie să fie la aceeaşi ştachetă, nu un hit şi restul umplutură sau remix-uri. Dacă tot câştigă nişte bani din vânzarea unui CD, de ce nu muncesc aşa cum trebuie pentru banii ăştia? Generaţia foarte tânără, în momentul în care aude că nu-ştiu-cine cântă live zice: „OK, e cool! E marfă! E bun…”. Ei habar n-au că live se cântă de peste 30 de ani încoace. Live au cântat, în concerte adevărate, şi Angela Similea, şi Corina Chiriac, şi Mirabela Dauer, şi Compact, şi Iris, şi Holograf, şi Semnal M, şi Phoenix. Iar asta se întâmpla când puştimea de acum era în scutece.

În timp ce-mi spune că i-a trecut prin minte ideea de a înfiinţa la Conservator o secţie de muzică rock, privirea Laurei urmăreşte ceva, pupilele i se dilată şi rămâne cu gura căscată asemeni copiilor când văd ceva extraordinar. Nu-i nevoie să-i urmăresc privirea, pentru că exclamaţia ei mă lămureşte ce anume a fascinat-o: „Uite tartă cu căpşuni!”.

– Eşti pofticioasă? Îţi plac dulciurile?

– Rău de tot! recunoaşte Laura.

O las să mănânce o prăjitură şi revenim la subiect. Dar trecem de la muzică, la teatru.

 – Care a fost debutul tău în teatru şi în ce piese ai jucat?

– Debutul meu  fost pe scena Teatrului Nottara, în „Azilul de noapte”, spectacol în care am colaborat cu profesorul meu, maestrul Constantin Codrescu. Am muncit mult pentru a termina facultatea, au fost zile în care n-am mâncat, n-am dormit, în care lucram câte 12 ore. Cine îşi imaginează că un artist are o viaţă alcătuită doar din aplauze, lumini de reflectoare şi autografe date fanilor se înşeală amarnic. O carieră artistică se construieşte greu, cu muncă, efort şi sacrificii. În această carieră îţi crezi antipatii, dar şi legi prietenii. Eu am fost pusă în situaţia neplăcută de a alege între a cânta muzică aşa cum vreau eu şi a pierde prieteni. Am ales muzica, pentru că în asta cred, asta e meseria mea, asta e pasiunea mea. Mă amuz atunci când tinerii jurnalişti, în căutare de senzaţional, mă întreabă ce pasiuni am. Pasiunea mea e muzica, atât! Teatrul l-am făcut ca o completare a meseriei de artist. Şi am trăit chiar experienţe interesante. E o provocare să treci de la Marin Preda la Caragiale, de la Shakespeare la Cehov sau de la Schiller la Gorki. Cred, însă, că dacă ar fi să aleg actoria, m-ar prinde rolurile de comedie, mi-ar plăcea să joc Băieşu sau Caragiale.

– Nu te-ai gândit la o „combinaţie”?

– Ba da, m-am gândit, în nebunia mea, la o operă rock. Cred că ar fi extraordinar să joc în aşa ceva, mi-ar veni ca o mănuşă.

– Cine scrie versurile melodiilor tale?

– De obicei eu. Sunt multe lucruri grave cu care ne confruntăm zi de zi, care mă macină, mă dor şi pe care încerc să le redau în textele cântecelor mele.

 Laura are o preferinţă clară pentru trupele şi soliştii rock, fapt ce se reflectă chiar în muzica pe care o cântă. Le admiră pe Tina Turner, Jennifer Rush, Joan Jett, ale căror piese chiar le-a cântat. I-ar fi plăcut să cânte acompaniată de o trupă feminină rock, ba chiar i-au propus acest lucru, în urmă cu ani buni, fetele de la trupa Secret.

 – Muzica pe care o cânţi presupune că ai o anumită categorie de fani – iubitorii de rock. Cum te împaci cu fanii?

– Bine, cred eu. Sigur, există şi situaţii care scapă de sub control. Mi s-a întâmplat ca, la plecarea de la un concert, un fan să se agaţe de maşină, să pupe caroseria. M-a amuzat şi m-am bucurat, în acelaşi timp. Îmi place să stau de vorbă cu fanii, să-i ascult, chiar dacă mă critică. Cel mai mult îmi place să simt publicul alături când sunt pe scenă, să dialogăm, să cântăm împreună. Iar pentru a capta publicul, pentru a ţine în mână sute, chiar mii de oameni, ai nevoie de talent, de spontaneitate şi, nu în ultimul rând, de inteligenţă.

– Vorbeai mai devreme despre ziariştii care caută senzaţionalul. În ce relaţii eşti cu presa?

– Mi-aş dori ca presa să redea mai mult ce facem pe scenă, acolo unde trăim cu adevărat, decât să intre… cu bocancii în intimitatea noastră. Suntem nişte oameni normali – mâncăm, dormim, ne îmbrăcăm cu blugi, acasă stăm încălţaţi cu papuci, citim, ne uităm la televizor, iubim, facem copii.

– Să înţeleg că îţi doreşti un copil?

– Sigur că da, orice femeie normală îşi doreşte să fie mamă. Mi-ar plăcea să măsor trecerea timpului prin anii copilului meu sau ai copiilor mei. Chiar mă gândesc serios la treaba asta.

Întâlnirea mea cu Laura se apropie de sfârşit. Îi mulţumesc pentru faptul că a răspuns imediat invitaţiei mele, pentru că s-a lăsat fotografiată pe stradă, pe gard, pe scări.

 

 

Apreciază si Împărtășește cu prietenii

1 Comment

  • Cine a întâlnit-o pe Laura Stoica, are amintiri frumoase. Eu, m-am bucurat de a vedea-o pe Laura, intr-un vis. Eram într-o cameră, din anii ’98 cu televizor color, tot din același timp. Și atmosfera din casă se simțea, că e în trecut. În televizor, era Laura Stoica. Cânta ceva. Știam, în acel vis, că nu exista 3G, smartphone și alte ciudățenii, ce sunt acum. Era o viață simplă și frumoasă. Așa era în vis.
    Eram încă copil, când am aflat că Laura Stoica, nu mai e printre noi. M-am întristat. După câteva zile, au apărut de vânzare CD-uri cu melodiile Laurei. Îmi era ciudă. Apar CD-uri pentru vânzare, cu melodiile dumneai, doar după ce nu mai e printre noi? Mai ales în fostul oraș al meu, nu erau CD-uri cu muzică bună. Doar alte genuri de muzică, proastă calitate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *