Corina Chiriac – o artistă cu multe valenţe ale talentului, un om vesel şi prietenos

E greu să cuprinzi în câteva fraze tot ce e de spus despre o mare artistă cum este Corina Chiriac. Nu-mi propun să scriu/prezint aici toată activitatea artistică a Corinei Chiriac. Am făcut-o de multe ori, în calitate de ziarist. Aici, pe blogul meu, scriu despre oameni, deci voi scrie despre omul din spatele artistei Corina Chiriac.

Am iubit muzica de când eram copil şi mă uitam la toate emisiunile de televiziune care includeau muzică. Deci primul meu contact vizual/auditiv cu artista Corina Chiriac a fost când ea cânta în emisiunea-concurs TV „Steaua fără nume”, în 1970. Emisiunea era realizată de Sorin Georgescu şi Simona Patraulea, iar juriul era condus de maestrul Octav Enigărescu. Urmăream cu bucurie emisiunea, pentru că era multă muzică acolo. Prima amintire legată de Corina este o replică a tatălui meu, în timp ce ne uitam împreună la emisiune – „Na, că fata asta i-a ‘pus capac’ lui Dan Deşliu, i-a închis gura, l-a lăsat fără replică. E talentată, degeaba încearcă el să o încurce!”. Şi Corina a câştigat concursul cu nota maximă!

Cu siguranţă, dragostea pentru muzică şi talentul muzical le-a moştenit de la părinţi. Tatăl său – compozitorul Mircea Chiriac – şi mama sa – pianista Elisabeta Chiriac – au fost profesori la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti. De altfel, Corina studiase vioara şi la Şcoala de muzică nr.1, dar şi la Liceul de muzică nr.1 – ambele din Bucureşti.

Ceva mai târziu am aflat că ea deja era actriţă, absolvise Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din Bucureşti, în 1972, studiind cu nume de referinţă ale teatrului românesc – Constantin Moruzan, Mihai Mereuţă, Mony Gellelter – şi fiind colegă de generaţie cu George Mihăiţă, Florin Zamfirescu, Gelu Colceag, Tamara Creţulescu, Mircea Diaconu, Ştefan Velniciuc.

A doua amintire legată de Corina este de la Festivalul „Cerbul de aur” din 1971, când a câştigat Cerbul de bronz. Îmi amintesc bine că mi-a plăcut cântecul „Inimă, nu fii de piatră” (compus de Edmond Deda), iar un an mai târziu ştiam pe de rost versurile cântecului „Opriţi timpul”.

Apoi a urmat perioada frumoasă a muzicii uşoare româneşti, când marii noştri artişti ne bucurau sufletul cu melodii pe care nu doar le-am iubit, ci chiar le-am învăţat. Da, cred că oricine a trăit acele vremuri poate fredona melodia sau chiar ştie versurile unor cântece ca „Valurile Dunării”, „Banii n-aduc fericirea”, „Inima ta”, „Ce mică-i vacanţa mare”, „Ne cunoaştem din vedere”, „Să-mi vorbeşti de primăvară”, „Mama, doar mama”, „Apă şi foc”, dar şi binecunoscuta melodie „Strada speranţei”. Le-am amintit doar pe acelea care îmi plac foarte mult şi pe care ştiu şi eu să le fredonez.

Prima mea discuţie cu Corina a fost telefonică. Şi a fost… cu peripeţii. Atunci am realizat primul interviu cu ea (cel pe care îl redau mai jos). La acea vreme aveam „în grijă” editorială pagina „Stil de viaţă” (inclusiv rubrica „Tabieturile şi pasiunile vedetelor”) la ziarul AZI. Am sunat-o, i-am spus despre ce doresc să discutăm şi a fost de acord. Dar după ce i-am pus primele două întrebări, m-a rugat să ne oprim. „Te rog să-mi trimiţi prin fax întrebările, pentru că vreau să-ţi răspund după ce mă gândesc, nu aşa… grăbit. Mâine dimineaţă îţi trimit răspunsurile.”, mi-a spus. Am făcut ce m-a rugat, i-am trimis întrebările prin fax. A doua zi am ajuns în redacţia ziarului AZI, în biroul unde era faxul de la care îi trimisesem întrebările, şi am rămas blocată. Faxul nu mai era pe măsuţa din birou! M-am speriat. Nu pentru că dispăruse faxul, ci pentru faptul că dacă dispăruse, eu nu mai aveam răspunsurile Corinei pentru interviu. Abia după două ore am aflat ce se întâmplase, când Mariana Ştireanu – soţia lui Octavian Ştireanu, şeful meu de la ziarul AZI – a venit la mine râzând şi fluturând în mână două pagini „ondulate” de hârtie de fax.

„Le vrei?”, m-a întrebat zâmbind. „Dacă sunt de la Corina Chiriac le vreau, că am de scris interviul…”, am răspuns. „De la ea sunt! Dar înainte de a ţi le da, trebuie să-ţi povestesc… Aseară, târziu, după ce tu ai plecat acasă, eu aşteptam să vină Tavi (adică Octavian Ştireanu) să mă ia de la birou şi să mergem acasă. Nu ştiam de ce întârzie, dar când a venit, m-a lămurit, spunându-mi că a aşteptat acasă un mesaj prin fax care nu mai venea, deşi expeditorul spunea că l-a trimis de două ore. Atunci a constatat că faxul nostru de acasă nu funcţiona. Aşa că am luat faxul din biroul ăsta, ca să poată trimite din nou expeditorul mesajul. Azi dimineaţă, la ora 8, suna de zor telefonul faxului ăsta. Am răspuns. „Bună dimineaţa, am trimis răspunsurile pentru interviu!”, am auzit o voce. Eu nu ştiam cine e şi ce vrea de la mine, uitasem ce s-a întâmplat aseară. „Bună dimineaţa! Nu ştiu cine sunteţi…”, am zis. „Sunt Corina Chiriac, am trimis răspunsurile pentru interviu. Sunteţi Marina Bădulescu?”, a venit răspunsul. Abia în acel moment mi-am dat seama că am răspuns la faxul de la serviciu, care era la noi acasă…. Am prezentat scuze, i-am spus Corinei Chiriac cine sunt şi i-am explicat că tu încă n-ai primit răspunsurile, dar urmează să ţi le dau. I-am povestit ce s-a întâmplat, Corina a început să râdă, am glumit cu ea la telefon. Aşa că astea sunt răspunsurile ei, te rog s-o suni şi să-i spui că le-ai primit şi că interviul apare!”, a spus Mariana Ştireanu, râzând.

Cam aşa am realizat primul meu interviu cu Corina, pe care îl prezint în continuare. Apoi am realizat împreună cu ea şi altele – pentru al doilea, când a lansat albumul „Serenadă pentru Carul Mare”, în 2002, m-a invitat în casa ei -, ne-am cunoscut mai bine şi, în timp, relaţia dintre noi e evoluat de la apelativele „doamnă Chiriac” şi „doamnă Bădulescu” la „Corina” şi „Marina”. Dar voi reveni la interviurile cu artista Corina Chiriac, pentru că acesta este doar primul.

Precizez că acest interviu a fost publicat cu o zi înainte de aniversarea Corinei, care e în 26 octombrie.

         Interviu cu artista Corina Chiriac, publicat în ziarul AZI din 25 octombrie 2000 – pagina „Stil de viaţă”, rubrica „Tabieturile şi pasiunile vedetelor”

        „Corina Chiriac ar vrea să locuiască la malul mării”

Corina Chiriac este, fără îndoială, una dintre marile doamne ale muzicii româneşti. Interpretă îndrăgită şi apreciată, dar, în aceeaşi măsură, şi actriţă talentată, Corina Chiriac şi-a încântat fanii de-a lungul anilor cu zeci de şlagăre. Cine şi cum este Corina Chiriac pe scenă sau pe micul ecran ştim cu toţii. Am încercat să aflăm cine este omul Corina Chiriac, într-un interviu pe care artista a avut amabilitatea să-l acorde ziarului nostru.

 – Cum începe şi cum decurge o zi obişnuită din viaţa dumneavoastră? La ce oră vă treziţi şi care este primul lucru pe care îl faceţi?

– Când simte că încep să mă trezesc, căţelul meu vine şi pune boticul pe marginea patului, aşteptând să-l scarpin după urechi, aşa că, primul lucru pe care-l fac dimineaţa e încercarea de depistare a sus-numitelor urechi, în întunericul deplin în care dorm. Dacă vreau să mai dorm, îi comunic „nu se poate” şi revine mai târziu. Dar cum de obicei trebuie să mă trezesc, pornesc filtrul de cafea, cobor să-i dau drumul căţelului afară, singur, în părculeţul din faţa casei; până revine el acasă, am timp să mă spăl pe dinţi, să-mi pun o cafeluţă – pe care, de regulă, o beau cu două telefoane la urechi.

– Care dintre îndeletnicirile casnice vă place cel mai mult şi care vă displace, dar, pentru că trebuie, totuşi, o faceţi?

– Mărunte activităţi de „mic meşteşugar”, să „titiresc” multele fleacuri adunate în ani, să spăl vase. Am – pentru operaţia asta -, în afară de bureţi şi perii, mănuşi speciale, dublate cu bumbac şi prevăzute cu felurite striaţii. Deşi suntem doar noi doi în casă, eu şi câinele, se adună destule oale de spălat. Nu-mi place să frec fundul ars al cratiţelor şi oalelor şi nici să calc haine.

– Cât de des faceţi acele lucruri care ţin de aspectul personal  – coafor, cosmetică, gimnastică de întreţinere?

– Cosmetica e pe primul plan şi de asta mă ocup singură. Aburi de muşeţel, creme româneşti cu extracte de la albine, gălbenuş de ou, roşii, fructe dulci. Dacă nu sunt prea obosită, seara fac uneori gimnastică sau urc scările de acasă şi le cobor, apoi iar le urc şi le cobor, vreo 20-30 de minute. Nu destul de des, însă.

– Pe lângă pasiunea pentru muzică – foarte cunoscută, de atâţia ani, de cei care vă admiră – mai aveţi şi alte pasiuni? Vă plac plimbările, lectura, colecţionaţi ceva anume?

 – Da. Mi-ar plăcea să locuiesc la malul mării, să mă plimb iarna pe nisipul nins, să urmăresc zborul pescăruşilor când soarele apune. Odată, eram în turneu la Marea Nordului şi am asistat la un zbor absolut regal: lebede albe pluteau în zbor, paralele cu ţărmul îngheţat. Nu ştiam, până atunci, că agitatul ţărm al mării îngheaţă şi el.

Colecţionez de mulţi ani cărţi despre exbiologie – pe vremuri i se spunea paleoastronautică (studiul civilizaţiilor dispărute sau foarte vechi, eventual vizitate de extretereştrii colonizatori). Autori preferaţi: Dan Apostol, Victor Kernbach, Florin Gheorghiţă, Horia Matei, Ion Hobana, Doru Davidovici, Dumitru Constantin, Alexandru Mironov; iar dintre autorii străini: Robert Charroux, Erik von Daniken, James Churchward, Guy Breton şi Louis Pawels. Alte rafturi ale bibliotecii mele adăpostesc subiecte „paranormale” sau „esoterice”: Allan Kardec, Mircea Eliade, Reymind Moody, Stefan Zwrig, Edgar Cauce… Totuşi, cea mai dragă colecţie e alcătuită din scrierile pentru suflet – părintele Cleopa, Arsenie Papacioc, Ilarion Argatu, monahi şi preoţi de la Sfântul Munte, sau scrierile protopărinţilor Bisericii Creştine Răsăritene. Mai colecţionez CD-uri cu muzică medievală din secolele XI-XV.

– Vă place să mergeţi prin magazine şi să faceţi cumpărături?

– Nu cred că mi-a plăcut niciodată, dar în ultimii 20 de ani nu mai am deloc răbdare. Mă duc, dacă devine absolut necesar, şi mă las, cu recunoştinţă, ajutată de vânzătoare amabile, să scap repede… chiar dacă e vorba despre cumpărături alimentare.

– Dacă ar fi să daţi un sfat femeilor, care ar fi acela?

– Doamnelor, aţi observat că la bucurie plângem întotdeauna în poziţie verticală? Să nu plângeţi niciodată culcate pe spate, căci înainte de a cădea, lacrimile trebuie ‘muşcate’, una câte una. Apoi, lacrimile trebuie să cadă în pământ şi să treceţi peste ele, călcându-le. Şi, crezând că aţi învins, veţi învinge!”

Apreciază si Împărtășește cu prietenii

Tweet