miercuri, februarie 21

Ioan Gyuri Pascu – un artist complex, un etern romantic

Ioan Gyuri Pascu
sursa foto: https://www.cinemagia.ro/

La puţin timp după ce a lansat albumul „Stângul de a visa”, l-am întâlnit întâia oară pe Ioan Gyuri Pascu, pentru a realiza un interviu cu el.

Întâlnirea noastră pentru interviu a avut loc într-o clădire din zona Lipscani, unde era locul de repetiţii – de la acea vreme – al băieţilor de la Divertis. Gyuri era cu doar doi ani mai mare decât mine, dar el era un artist cunoscut, iar eu – un simplu ziarist. (Unul dintre mulţii ziarişti care i-au solicitat, de-a lungul carierei sale artistice, un interviu.) Nu am îndrăznit să-i spun pe nume. M-am adresat, la primele întrebări, cu pronumele de politeţe – „dumneavoastră” – dar, după ce a glumit şi mi-a povestit una-alta, mi-a zis să îi spun pe nume.

La finalul discuţiei mele cu Gyuri – care a durat aproximativ o oră -, aveam senzaţia că îl cunosc pe acest om de-o viaţă. Nu ne-am întâlnit faţă în faţă de multe ori şi nu am vorbit cu el de multe ori. Dar fiind (sau devenind, în timp) prietenă cu mulţi dintre prietenii lui, l-am cunoscut mai bine prin intermediul lor – fiecare povestindu-mi lucruri neştiute şi nebănuite de mine, dar minunate despre Gyuri.

Dincolo de rolurile umoristice pe care le-a scris sau/şi interpretat cu grupul Divertis, Gyuri rămâne în memoria mea prin cântec. Poate că nu întâmplător am „descoperit” mult mai târziu una dintre baladele scrise şi cântate de el, care mi-e foarte dragă – „Ţine tu luna”.

În interviul care urmează, Gyuri spunea, la un moment dat, că îşi doreşte să joace în film. Dorinţa i s-a îndeplinit. El a apărut în filmele „O vară de neuitat” (regia – Lucian Pintilie) şi „Occident” (regia – Cristian Mungiu). A jucat şi în mai multe piese de teatru. Gyuri nu a fost doar un artist foarte talentat, admirat şi apreciat, ci şi un om cald, prietenos, bun, sincer, glumeţ, atent la detalii, sensibil, profund. Aşa era Gyuri. Sau aşa l-am perceput eu şi aşa rămâne în memoria mea. Dumnezeu să te odihnească în loc luminos, Gyuri…

Interviu cu Ioan Gyuri Pascu, realizat în februarie 2003, publicat în „ABC” – supliment de cultură şi divertisment al ziarului AZI

„Ioan Gyuri Pascu: Pe artist îl interesează să fie oprit pe stradă şi să i se mulţumească”

Fără îndoială, Ioan Gyuri Pascu este un om iubit, admirat şi, poate, invidiat de multă lume. Motivul? Popularitatea de care se bucură, talentul de umorist şi cel de muzician care se îmbină perfect şi, nu în ultimul rând, modestia sa. O discuţie cu Ioan Gyuri Pascu decurge de la sine, artistul fiind o fire deschisă, simpatică, spontană, respirând umor şi inteligenţă prin toţi porii. Cât de lung a fost drumul lui Gyuri Pascu de la satul în care preda ca profesor până la actualul platou de filmare al grupului Divertis am aflat chiar de la el.

interviu Ioan Gyuri Pascu
sursa foto: colecţia ziarului AZI
interviu Gyuri Azi
sursa foto colecţia ziarului AZI

„Îi cunoşteam pe băieţii de la Divertis doar ca spectator”

– Lumea te ştie nu doar în calitate de compozitor, de interpret, cât mai ales în calitate de membru al grupului Divertis. De când durează „nebunia” colaborării cu băieţii din Divertis?

– În ’86, am „negociat” cooptarea mea în grup, la un fel de petrecere, un spectacol studenţesc. Eu făceam parte din trupa Ars Amatoria de la Cluj şi acolo i-am întâlnit pe băieţii de la Divertis, pe care îi cunoşteam doar în calitate de spectator. În ’82, văzându-i într-un spectacol la mare, m-am minunat de curajul lor, de talentul lor, dar nici nu mi-am imaginat la vremea aceea că voi deveni membru al grupului, pentru că n-am visat să fiu umorist. Doream de mic, de prin clasa a V-a, să fiu actor, artist muzician, dar să fiu membru al grupului Divertis nu m-am gândit. Am acceptat propunerea lor în ’86, dar primul spectacol a fost în februarie ’87, la „Serbările zăpezii” de la Izvorul Mureşului.

– Majoritatea membrilor grupului are altă pregătire decât cea artistică. Dar toţi sunt talentaţi.

– Da, la noi s-a „încetăţenit” chestia asta, că trebuie să ai studii de specialitate. E important să faci şcoala asta (de actorie – n.a), dar atunci era mai greu. Eu am picat, în ’80, la Teatru. Ca să intri, trebuia să fii perseverent sau să ai pile. Am avut însă o aplecare spre partea artistică, am făcut şi pian, apoi chitară. Mi-amintesc că am zâmbit când un astrolog mi-a făcut o astrogramă şi mi-a zis că una dintre chestiile pe care trebuie să le fac eu era să reuşesc prin puteri proprii, fără alt ajutor. Când am absolvit Facultatea de filologie, la Cluj, eram convins că n-o să fac mulţi purici la catedră.

Profesor într-un sat uitat de lume din judeţul Călăraşi

interviu Gyuri
sursa – colecţia ziarului AZI

– Ai lucrat în învăţământ?

– Da, am fost profesor în judeţul Călăraşi, un an şi jumătate, într-un sat destul de vitregit pe vremea aceea. Ba mergea autobuzul, ba nu, am locuit şi în sat o bună bucată de vreme.

– Ce amintiri ai din acea perioadă?

– Şi plăcute, şi neplăcute. Aveam elevi foarte buni, mă iubeau toţi, cu toate că le mai dădeam şi note mici, am făcut cu ei şi o brigadă, şi un grup satiric. Cu brigada am ajuns în faza zonală, iar cu grupul satiric am ajuns în faza pe ţară, la „Cântarea României”. După faza pe zonă, brigada a fost oprită ca fiind needucativă. Eu eram cunoscut ca fiind nebunul cu barbă şi codiţă de la Ulmu – aveam o codiţă subţire, împletită. Am predat română, latină şi desen, că nu puteam să predau spaniola în satul ăla. Erau două ore de curent electric pe zi – de la 18.00 la 20.00. Locuiam acolo, la tataie Ionescu, care avea rozătoare. Noaptea mă trezeam cu ele plimbându-mi-se pe burtă sau pe piept. După ce am terminat armata, am fost învăţător suplinitor într-un sat la 15 km de Agnita. Acolo am avut şase copii în trei clase, cărora le predam simultan. Am lucrat un trimestru, a fost interesant.

– Când ai renunţat la munca din învăţământ?

– În octombrie ’89, am simţit că nu mai pot să stau acolo, am simţit că se întâmplă ceva, întotdeauna am fost un tip intuitiv. Îi spuneam directorului: „Lasă, dom’ne, că moare Ceauşescu ăsta!”. El îmi spunea: „Taci din gură, că te aude cineva…”. Până la urmă, ca să scape de un rebel şi un ciudat ca mine, directorul şcolii mi-a propus să plec pentru un an. A venit apoi revoluţia, în ’90 am dat concurs la TVR, am reuşit pe post de redactor. Am început cu domnul Ţopescu (Cristian – n.a), la emisiuni duminicale. M-am dus la minister să-mi iau transferul. Nu-mi găseau actele, noroc cu domnul Papahagi, care lucra atunci la minister (Marian Papahagi a fost secretar de stat în Ministerul Educaţiei Naţionale până în ianuarie 1991 – n.a.). M-am dus legal la dânsul în audienţă şi a doua zi am avut transferul. La TVR am avut alte peripeţii – ba nu eram lăsat să muncesc, ba mi se reproşa că nu fac nimic. Mi-am dat demisia în ’92 şi am început să lucrez pe cont propriu, să scot albume de muzică, am făcut o casă de discuri (Tempo Music – n.a.), am scris şi articole de sport, la ziar, am colaborat în paralel şi cu Divertis.

interviu Gyuri
sursa foto: colecţia ziarului AZI

„Concurenţa actuală, în toate domeniile, duce la mimetism”

– Cum a început colaborarea cu Monica Anghel?

– Cu Monica am fost în turneu în ’93-94. În ’93 am făcut cu ea „Duelul vedetelor” – o emisiune de divertisment tv -, apoi am cântat în duet o melodie pe albumul „Mixed Grill”. Pe urmă, i-am dat o piesă pe care a cântat-o în recital la Festivalul de la Mamaia. Colaborarea dintre Divertis şi Monica a început în perioada parodiilor după emisiunea „Reflecţii rutiere” a domnului Virgil Vochină – de la TVR. Acum, când în emisiunile noastre există atât de multe parodii muzicale, e nevoie de Monica, pentru că poate cânta orice, la un mare standard, e o voce deosebită.

– Cine scrie textele umoristice ale grupului Divertis?

– Cine apucă. E şi muncă de grup, şi individuală. Există muncă individuală când scrie cineva un monolog, există muncă de echipă pentru anumite scheciuri de grup sau parodii muzicale. La ultimul sezon, am lucrat în două echipe. Scriem tot ce ne vine în cap, apoi „cernem”. Fiecare dintre noi e specializat într-un un anumit domeniu. Cătălin Mireuţă e bun la interviu şi parodii muzicale, eu – la interviu şi muzică, Toni Grecu şi Doru Antonesi – la serial, Silviu Petcu – la pantomimă.

– În acest moment există mai multe grupuri umoristice. Vă sperie concurenţa?

– Eu, personal, nu mă simt ameninţat, fac ce-mi place, cu dragoste pentru public, nu mă gândesc niciodată la concurenţă. Oricum, concurenţa trebuie să existe cu tine însuţi. „Concurenţa” care se face acum în toate domeniile duce la mimetism. Dacă o televiziune dă un film cu Van Damme (Jean-Claude – n.a), dă şi cealaltă; dacă una face o emisiune cu motoare, fac şi celelalte. Şi atunci, omul nu mai ştie ce să aleagă. Iar „concurenţa” asta nu e bună. Ratingul şi publicitatea sunt treaba comercianţilor. Pe artist îl interesează să fie oprit pe stradă şi să i se mulţumească pentru ceea ce face.

– Umorul grupului Divertis este un umor fin, inteligent, nicidecum vulgar. Cum reuşiţi să păstraţi acest standard, într-o perioadă în care vulgarul pătrunde peste tot?

– Există gusturi şi… gusturi. Eu sunt bun camarad cu băieţii de la Vacanţa mare, mergem împreună la o bere, dar nu-mi place umorul lor, cum nu-mi plac nici comediile americane cu Jim Carrey. Mie îmi place Robin Williams, iar de la noi îmi plac băieţii de la grupul Vouă.

– Ai o fetiţă care se numeşte Iarina şi care are aproape 7 ani. Ce zice când îl vede pe tata la televizor?

– S-a obişnuit cu asta. Reacţii la ceea ce spunem noi nu are, e mică, nu înţelege încă umorul nostru.

– Moşteneşte talentul tău artistic?

– Nu vreau să exagerez, dar cred că are ureche muzicală bună, recunoaşte melodiile, improvizează la pian, pictează foarte frumos. Are talent la limbi străine, traduce bine. A învăţat singură să scrie, să citească, este un copil cu o inteligenţă peste medie. Oricum, o s-o încurajez în orice domeniu îi place. Deocamdată, a măzgălit pereţii din casă. Sper să se potolească. Mai are voie să-i măzgălească până în luna mai, când vin zugravii.

– Pregăteşti un nou album. Când va apărea?

– E greu de spus, abia sunt la început, în faza „embrionară”. Am scris melodiile, urmează să scriu şi textele. Le scriu eu, pentru că – vorba domnului Andrieş (Alexandru, n.a.) – sunt textele mele şi fac ce vreau cu ele. Proiectul este o intenţie de duet muzical cu Monica Anghel.

– De-a lungul anilor, ai acordat interviuri multor publicaţii. Care întrebare te-a deranjat cel mai mult şi care te-a amuzat cel mai mult?

– Pentru mine, întrebări incomode sau obraznice nu sunt, dar mă mai sună câte cineva şi mă întreabă care este vedeta cu cel mai frumos fund, cei mai frumoşi sâni sau cele mai lungi picioare. Pe mine aceste treburi nu mă interesează, dar, în rest, mă poate întreba orice, oricine. Nu pot spune care este cea mai amuzantă întrebare, pentru că am renunţat de multă vreme la două lucruri: la condiţionalul optativ – „aş vrea”, „aş dori” – şi la gradele de comparaţie. Am observat că nicio cale a unui om nu e mai bună decât a celuilalt, e doar diferită. Mie mi s-a părut ciudat şi premiul pe care l-am primit de curând – acela de „Cel mai iubit artist din domeniul umoristic”.

– Dar eşti, într-adevăr, un artist foarte iubit. Pe unii dintre colegii tăi de la Divertis lumea îi ştie doar după figură, dar nu ştie cum îi cheamă. În schimb, pe tine te ştiu toţi, ştiu cum te numeşti.

– Eu mă bucur că sunt cunoscut şi iubit, asta înseamnă că n-am minţit pe scenă, am lovit la ţintă şi „lovitura” se întoarce spre mine sub formă de dragoste din partea publicului. Pe mine şi pe Toni (Grecu – n.a.) ne ştiu toţi. M-a întrebat odată cineva: „Cum îl cheamă pe colegul dumneavoastră, ăla cu barbă?”. „Care dintre ei, că au mai mulţi barbă?”, am zis eu. „Ăla mai înalt”, mi-a răspuns. „Păi toţi sunt mai înalţi, că eu sunt cel mai mic”, am răspuns la rândul meu.

– E ceva ce ai vrea să ştie cititorii şi nu te-am întrebat eu?

– Aş vrea să ştie că există albumul meu „Stângul de a visa”, care – din nişte motive care îmi scapă – se difuzează mai greu sau deloc la posturile de radio şi pe care îl recomand ca pe un… medicament, pentru că are texte adânci, frumoase. Aş mai vrea să se ştie că aştept să fac film, să se concretizeze ceva în direcţia asta.

interviu Gyuri
sursa foto: colecţia ziarului AZI
Apreciază si Împărtășește cu prietenii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *