În urmă cu nişte ani (nici nu mai ştiu câţi) am scris într-o agendă o listă cu… gânduri. Agenda e din 2007, dar nu am siguranţa că notiţele sunt de atunci, e posibil să le fi scris mai târziu. Am găsit agenda recent, când făceam ordine în sertarele bibliotecii, răsfoind tot felul de carneţele, agende, dosare, hârtii pe care intenţionam să le arunc. Am rupt din agendă foile care cuprind lista şi le-am oprit, pentru că după ce le-am citit, mi s-au părut la fel de actuale pentru mine, acum, ca şi în urmă cu mulţi ani, când le-am scris. În total sunt 44 de gânduri. Citindu-le, poate vă veţi regăsi în ele sau poate veţi avea altă părere.
18.
De multe ori, de-a lungul anilor, am fost necăjită sau supărată, am suferit sau chiar am plâns (deşi eu plâng foarte rar) din cauza unora sau altora. În acele momente, m-am gândit că ar merita să-i strâng de gât pe cei care m-au rănit, sau măcar să-i pocnesc. Bineînţeles că n-am făcut-o, pentru că îmi repugnă violenţa. Şi cea fizică, şi cea verbală.
Mai târziu, după ce mi-a trecut supărarea/necazul, mi-am amintit că nu toţi oamenii sunt aşa cum mi-aş dori – adică buni, înţelegători, altruişti, prietenoşi. Sau măcar civilizaţi. Fiecare dintre noi e construit într-un fel anume. Dacă educaţia se poate forma sau cizela, caracterul îl dobândim prin naştere. Unii sunt colerici, alţii sunt calmi. Unii sunt intriganţi, alţii sunt împăciuitori. Unii se „hrănesc” prin a face rău, alţii – prin a face bine.
Sigur, au fost cazuri în care supărarea mea a persistat mai multă vreme, dar – după un timp – am iertat şi am revenit la sentimente mai bune. Sau dacă nu bune, măcar de indiferenţă. Ştiam o „lecţie” învăţată de la tata – atunci când cineva te „loveşte”, cea mai bună apărare nu e o „lovitură” dată înapoi, ci ignorarea acelui cineva. Cert e un lucru – nu am urât şi nu pot să urăsc pe nimeni. Am încercat de câteva ori, dar nu am reuşit. Până la urmă, am iertat. E drept, am iertat dar n-am uitat. Însă am învăţat.
Nu înţeleg cum pot unii să urască atât de înverşunat. Ba chiar să le sporească ura în timp. Mi se pare o energie consumată aiurea. Oare de ce pierd aceşti oameni timp preţios (da, preţios, ştiu ce spun) gândind cum să facă rău altcuiva? În cele 10-15 minute pierdute pentru a ticlui cine ştie ce plan mârşav, mai bine s-ar plimba prin parc, ar citi un capitol dintr-o carte, ar asculta muzică, s-ar juca împreună cu un copil.
Viaţa are tot felul de momente neprevăzute. Bineînţeles că şi eu am momente în care sunt nervoasă. Şi mă „răzbun” pe o uşă trântind-o sau pe o farfurie pe care o sparg. Uşa poate fi reparată, farfuria poate fi înlocuită cu alta. Sufletele, însă, nu…
Spuneam că timpul e preţios, mult prea preţios pentru a-l irosi aiurea. Şi viaţa noastră e prea preţioasa şi prea scurtă pentru a o irosi prin momente de ură.
Apreciază si Împărtășește cu prietenii
