Iubesc sportul de când eram copil. Am făcut sport în copilărie, dar nu de performanţă, ci doar din plăcere. Am jucat în echipa de volei, am fost şi în echipa de gimnastică ritmică a şcolii. Dar primul sport cu care „am făcut cunoştinţă” pe stadion a fost… fotbalul. De când aveam 5-6 ani, tatăl meu mă lua cu el la meciuri de fotbal, îmi explica poziţiile jucătorilor – fundaş, mijlocaş, atacant – şi rolul portarului.
Mai târziu am „descoperit” tenisul şi gimnastica. Aveam nouă ani când urmăream, tot împreună cu tatăl meu, meciurile din finala Cupei Davis de la Bucureşti, atunci aflând cine sunt Ilie Năstase şi Ion Ţiriac. După câţiva ani, admiram evoluţiile spectaculoase ale Nadiei Comăneci (aveam cam aceeaşi vârstă ca şi ea) la Montreal.
Cred că sportivii români – care ne-au făcut şi ne fac fericiţi pe noi, compatrioţii lor, prin rezultatele obţinute la atâtea competiţii europene, mondiale, olimpice – sunt inegalabili, irepetabili şi merită pe deplin respectul şi recunoştinţa noastră. Numele lor, al campionilor noştri, este sinonim cu numele ţării.
Îmi este foarte greu să-i enumăr pe toţi şi mi-e teamă că aş uita vreuna dintre personalităţile importante din domeniul sportului. Dar pot spune că am avut norocul de a-i cunoaşte pe unii dintre aceşti campioni, iar cu o parte dintre ei am reuşit să trec de la relaţia ziarist-sportiv, la o relaţie de amiciţie, chiar de prietenie. Mă consider norocoasă şi onorată din acest punct de vedere şi le rămân recunoscătoare. Îi amintesc – scriind doar prenumele lor – pe aceia pe care i-am simţit şi îi simt foarte apropiaţi şi pe care îi ţin aproape de suflet: Ivan, Laura, Carmen, Violeta, Ionela, Elisabeta, Gabi, Cristian, Helmut, Maricica, Doina, Constantina.
